Posts Tagged ‘paradoxuri’

Mie imi place tare mult sa analizez unele paradoxuri cu care ne ciocnim noi zi de zi, in viata de adult, in special, pentru ca copiii nu prea au paradoxuri, la ei totu-i mult mai simplu. Recent, am dat peste o serie de ilustratii care prezinta asemanarile dintre perioada cand esti copil la gradinita si perioada cand esti adult, angajat la o firma. Probabil asta-i una dintre temele la care e foarte mult de discutat.

Cand suntem copii, stim noi ce ne dorim cel mai mult: sa ajungem mari si sa nu mai fie nevoie sa mergem la gradinita, sa facem ce vrem noi cu timpul nostru, sa facem ce vrem, de altfel. E asa un mare pacat ca atunci cand eram copii nu stiam ca cei adulti nu prea fac ei ce vor cu timpul lor.

Si iata asa, am crescut, am ajuns sa ne angajam, sa avem din nou un regim impus de cineva, sa ne trezim de dimineata, sa venim intr-un loc care, de cele mai multe ori nu ne place si sa asteptam acolo cu nerabdare sa vina seara si sa putem pleca. Ceva asemanator cu gradinita, nu? Ilustratiile pe care le-am vazut prezinta si mai multe asemanari dintre aceste doua perioade.

Prima asemanare consta in faptul ca cea mai placuta perioada a zilei este pranzul. Stiti si voi ca este adevarat, nu? Cel putin cei care au lucrat sau lucreaza la program deplin. E un fel de gandire: “eii, este ora 13.00, mai am un pic si plec acasa”. Mi se intampla si mie de cele mai multe ori. Ziua se imparte in doua: prima parte (pana la pranz) si partea a doua (dupa pranz). Senzatia este ca partea a doua este cea mai usoara, peste care treci mai lejer.

O alta asemanare consta in faptul ca, de cele mai multe ori, te afli sub supraveghearea cuiva. La gradinita aceasta este invatatoarea sau educatoarea, iar la serviciu este managerul care iti verifica activitatea. Aici sunt doua categorii de persoane: cele care au avut parte de educatori faini si intelegatori, respectiv, asa sunt si managerii sau cei care au avut educatori oribili si acum au manageri insuportabili. Nu prea s-au schimbat multe in aceasta directie, nu? Au ramas aceleasi tipologii.

Si la serivciu poti avea momente cand ceva nu-ti iese, cand esti presat/a, ai comis o eroare si pur si simplu esti disperat. Atunci vrei sa o chemi pe mama, pentru ca nu mai stii ce sa faci si fiind in culmea disperarii, ti-e frica sa nu fii penalizat sau pur si simplu esti foarte ingrijorat. Mama a ramas la fel de apropiata, chiar si acum cand esti adult si anagat.

O alta asemanare intre gradinita si seriviu este cea ca mereu abia astepti sfarsitul zilei pentru a merge acasa. Seara, cand vine ora de plecare esti cel mai entuziasmat si abia astepti sa scapi de birou sau oricare loc unde activezi, pentru a merge acasa si a face ce vrei tu alaturi de cei dragi. Exact aceeasi senzatie o aveam si la gradinita cand venea timpul plecarii, cand veneau parintii dupa noi. Ii asteptam cu atata nerabdare si era o bucurie nespusa cand veneau mai devreme sa ne ia acasa. Nu s-au schimbat prea multe, asa e?

Cu toate ca aceste asemanari au partea lor amuzanta, este ceva si trist in povestea asta. Ziceam de un paradox. Da, intr-adevar, mi se pare un paradox faptul ca incercand sa scapam de regimul impus de gradinita, ajungem pana la urma la un regim pe care ni-l impunem noi singuri. E un paradox deoarece in pofida faptului ca ne dorim sa fim liberi cand suntem mici si credem ca atunci cand vom creste asa va fi, nu se intampla deloc precum gandim. Si cel mai groaznic este faptul ca acceptam sa ne petrecem cea mai mare parte a zilei si a vietii, de fapt, intr-un loc care nu ne reprezinta, care nu ne place si din care abia asteptam sa plecam.

Ceea ce s-a schimbat la noi ca adulti este faptul ca am devenit mai rabdatori. Dar asta nu e un atu, e mai degraba ceva ce ar trebui sa detestam. Am devenit rabdatori cu regimul care nu ne place si il acceptam asa. Ce conteaza ca ne-am dorit altceva, fiind obedienti, castigam niste bani, avem un venit, dar ramanem tot prizonieri si tot nu ne place, exact cu era la gradinita.

Partea buna este ca fiind adulti, nu mai exista oameni care sa ne impuna ceva, sa ne impuna sa mergem acolo unde nu ne dorim. Decizia ne apartine, dar, din pacate, cei mai multi prefera sa ignore dorintele din copilarie. Calea rabdarii si a obedientei este mult mai apropiata, din pacate. Astfel, traim zi de zi paradoxuri.

Links:
Toate drepturile rezervate © Scriemarticole.ro